duminică, 26 septembrie 2010

Eminescu

Venise aici la malul marii, singur.
Imbracat cum il stim, cu tunica neagra, cu gulerul ridicat care lasa sa i se vada o camasa de in alba ca zapada.
Nu sunt de acord cu scriitoarea austriaca, traducatoarea pe atunci a marelui poem - Luceafarul, care zicea ca atunci cand a venit special sa-l cunoasca pe marele poet, l-a gasit intr-un restaurant, soios, murdar, neingrijit si cu o mina care trada nesomnul si osteneala. Nu, el a fost si ramane alb. Curat.
Buzele lui senzuale, tradand perversitate, carnea lor umeda, ii dadusera lui Mite Kremnitz o senzatie dubioasa de decadere.
Boala psihica isi facuse deja aparitia si marele Eminescu, despre care se vorbea atat, si la Viena, in cercurile culturale de atunci, devenise un mit.
Sufletul sau se odihneste acum sau pluteste pe geana luminoasa a orizontului.
Il simt puternic, cu raza lui perfecta, frate cu

Luceafarul care ne transmite lumina din departari sticloase.
El nu a fost la mare, niciodata. Nu asa cum l-a vazut aceasta poetesa. E ca o denigrare sa iti descrii luceafarul cu trasaturi umane.
El va ramane in constiinta noastra ca un far de lumina, el, filosoful, poetul.
Urcand in sus va ramane Luceafar tot timpul.
Raza lui incalzeste sufletele arse de sete. Iubirile lui sunt si iubirile noastre.
Lectia de poezie pe care ne-a lasat-o arata cat de putin se leaga spiritul de materie si ca de fapt spiritul este scanteia care ne lumineaza trupurile neputincioase.
Vrem sa pasim pe urmele lui, dar cat de greu ni le putem imagina...
El ramane singur. lumina ne vine de la el prin veacuri, o dulce lumina.
Din dialogul Demiurgului cu Luceafarul, ne dam seama ca lumea spirituala este atat de sus si bine arborata, incat materia trecatoare a lucrurilor este ca o magma care ne retine pe pamant ca ghetele de plumb ale cosmonautilor.
Din istoria civilizatiei pamantene putem lesne intelege ca mai toti oamenii de spirit au trait acelasi destin.
Spiritul este o lumina care ne calauzeste, pe noi trecatorii acestei lumi.
Ne folosim de trupuri ca de case. Suntem puternici atunci cand ne cunoastem, dar suntem vulnerabili.
Viata trebuie sa triumfe. Omului ii trebuie mereu o sansa.
Destinul sau putea fi altfel?
Se spune ca boala psihica de care a suferit in ultimii ani de viata a avut ca punct de pornire sifilisul. A avut relatii cu femei usoare la Viena sau Berlin care l-au distrus. Sifilisul distrugator i-a atacat sistemul nervos.
Dar putea fi altfel?
El a fost avid de cunoastere. Anii de peregrinari au fost pentru Eminescu un prilej de a cunoaste. Era un observator strict, un filosof educat, convingator. Astea il dublau pe omul Eminescu. Educatia la marile universitati iluministe si harul poetic cu care a venit pe lume au dat lumina geniului. Toate astea la un loc.
Din pacate, ca om, nevoile sale omenesti, viata materiala presarata cu nevoi si restrictii, au patat destinul sau.
Inmormantat fara alai, de cei de la spitalul de psihiatrie si trecut intr-un registru completat fugar de un notar si semnaturile de analfabeti gasite in dreptul numelui sau, toate astea suna ca o ironie a soartei.
Lumina sa orbitoare ne urmareste inca. Un om la o suta de ani.
Prin el, poezia noastra a devenit universala. Spiritul poetic al romanului care condenseaza imense resurse, scoate la iveala metafore. Marile sale intrebari ni le punem si noi azi. Inca sunt deschise. Ne intrebam inca unde vom gasi cuvantul care exprima adevarul.

Un comentariu:

  1. Cum inveti mai usor, privind sau citind?
    Cum iubesti mai usor, dorind sau simtind?
    Cum traiesti mai usor?

    RăspundețiȘtergere