duminică, 7 noiembrie 2010

Ploaia

Spre seară, ploaia se oprise vânătă deasupra oraşului şi începu. Venise din întunecimea trunchiurilor răşinoase şi avea în strălucirea boabelor ei miros de tămâie şi de tei. Prin ferestre, luminile îşi alungeau rotitor strălucirile şi tainice jocuri de curcubeu începură să se înmulţească. Parcă îmbrăcate în staniol, străzile creau o a doua lume a luminii, o descompunere lentă de culori, de la incandescenţă la întunecimea care nu mai lăsa să se descifreze nimic. Ploaia îmi aduce aminte că e răcoare afară, că rozele de pe garduri tremură întinse şi crinii îşi spală pentru ultima oară, poate, cămăşile albe. Luminile tremurau pe străzile de staniol şi ploaia ursuză mă făcea să străbat fără grijă drumul către ochii tăi luminaţi de gînduri frumoase. Debilă ploaia nu s-a oprit nici acum şi bălţile s-au lărgit şi înmulţite cercurile se îngrămădeau tremurătoare peste răsuflările lor reci. Aerul este curat ca o pânză de cânepă nouă, e înviorător ca un izvor rece de munte, sonor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu