marți, 30 noiembrie 2010

Te iubesc!

 Azi am simțit dragostea ta prin toți porii, cu toată ființa mea.
Te-am privit în ochi și am simțit. Te-am simțit. Mă iubești. Mă iubești așa cum ai spus. Mai mult decât viața, mai mult decât moartea. Mi-e bine. Simt cum mă învălui cu iubire. Simt cum mă ții în palmele tale cu grijă și iubire. Acum te odihnești și îmi doresc să visezi frumos. Să mă visezi. Să ne visezi. Să mă simți. Să simți dragostea mea. Te-am privit cum dormeai și zâmbeai în somn. Ești atât de frumos!

E atât de frumos ce ni se întâmplă că mi se taie răsuflarea. Că uit să respir. Acum sunt parte din tine.
Să nu uiți asta niciodată. Suntem una!

Talismanul Îngerului albastru

 Îngerul Albastru aducea vindecarea. Adunase pietrele cele mai albastre și cele mai puternice, Safirul - raza albastră- cu energia lui bună, Lapisul cu concentrarea emoțiilor, a gândurilor și hrana pentru minte și o piatră roșie - Piatra Iubirii, Rodonitul. Lângă ele așeză și un inel de Argint, metalul Astrului alb, Luna și câteva ierburi aromatice: lavandă, mentă, iasomie, trandafir și flori de iris. Le-a pus la un loc, pe toate, într-un săculeț de mătase fină, de culoarea cerului de vară. Îngerul știa că viața trebuia să fie ca o călătorie profundă a sinelui, ca un drum făcut de unul singur, dar cu ajutorul celor dragi. Și mai știa că săculețul acesta magic ajuta la meditație, dar prin tăcere. Numai așa spiritul, mintea și corpul pot fi conectate. Săculețul avea de acum puteri miraculoase de vindecare. Oblojea inimile și aducea liniștea. Lumina trecea prin pietre și se nășteau raze ce aduceau armonia, o pace binefăcătoare ce se așternea în jur. Protecția se instaurase. Gândurile pot vindeca și pot influența puternic emoțiile, dar acum, razele albastre și roșii născute de pietrele alese, filtrau energia, o înălțau și puterea ei devenea magică. Ochii se deschideau și vedeau amintiri primordiale. Conectau trupul la sursa divină. Săculețul magic aducea libertatea, curajul și încrederea celor ce erau aleși să le primească.  Le dădea Energie Solară, aurie și Energie Selenară, albă. Îngerul știa că numai așa readucea sentimentul de Divin, de scopuri înalte, de legături cu puterile mai mari. Conectând toate acestea la un loc. Concentrându-le puterea. Îngerul împărțea Iubire. Albastrul aducea purificarea, pacea și dăruirea din interior, Roșul aducea fericirea, bucuria, râsul pentru exterior, Albul curăța și vindeca tot. Astfel, energia puternică și neîntreruptă continua să atragă echilibrul, claritatea, pacea și Iubirea. Îngerul își aștepta de acum aleșii. Îi știa și zâmbea când îi vedea apropiindu-se cu pași repezi.
Misiunea sa se apropia de sfârșit. Se deschidea o altă poartă.
Nivelul următor.

Cuvântul

Anotimpul Iubirii e atunci când gura mustește de Adevăr. Așa spuneam ceva vreme în urmă. Așa visam.
Acum știu.
Cuvântul e o sabie cu două tăișuri. Nu toți înțeleg. Nu toți văd.
Puterea lui e mare. Infinită. Ne dezrobește. Ne eliberează din temnița de carne. Ne întinde aripile. Suntem păsări mari și albe. Albatroși deasupra mării nesfârșite. Sfâșâiem cu penele Albastrul Infinit. Îmbrățișam Aerul și Apa și Pământul în zborul spre Lumină - spre Soare și Lună.

Împărțind Iubire

A venit vremea...

Timpul s-a transformat în Acum.
Locul s-a transformat în Aici.
Sufletele de Lumină se adună.
Fiecare are locul lui, își știe rostul și menirea.
Treptele au fost parcurse. Așa cum era scris.
Îngerii cântă. Un cântec divin.
Porțile încuiate până acum se deschid cu o cheie nevăzută. Animalele se bucură și se închină.
Anotimpurile se combină. Vântul de vară spulberă frunzele toamnei. Zăpada iernii e topită de ploi de primăvară.
Se simte în aer miros de smirnă. Purificator.
Liniștea e spartă uneori de dangăt de clopot vechi. Inimile se deschid și ochii văd în întuneric. Sufletele se încălzesc de bucurie.
Cei aleși știu că mai e puțin. Mai e puțin până când toți vom fi la fel.
Răul va dispărea. Urâtul se va dizolva. Tristețea va pieri.
Pământul va deveni ce a fost la începuturi. Raiul creat de El. Colțurile de Rai ale lumii cheamă, ne cheamă. Adunăm mici pietre colorate, frunze înghețate, nisip și fărâme din locuri de poveste. Plaiuri - mici Raiuri. Energiile locurilor sfinte se adună la un loc. Puterea lor devine mai mare.
Curcubeul se transformă în Lumină Orbitoare. Lumina aduce Iubirea. Cuvântul împrăștie Iubirea. Iubirea e Tot. Suntem Una. Și împărțim Iubire la fiecare pas, în fiecare clipă.

luni, 29 noiembrie 2010

Vis cu tine

Tot ce-am gândit de-un timp, sub zbor de dulce aripă, e pentru tine. Coboară dorul printre sori şi-n cer pulsează vin rubiniu cupat şi pâine caldă aburindă. Suflet al meu din miazănoapte, vom merge până departe, în Ţara Luminii, unde soarele răsare de dor şi e perpetuă primăvară.
Din dragostea ce-o port întregii lumi, un colţ e pentru tine. Din strălucirea Lunii, licoarea eu mi-o beau în cupă de cristal de stâncă. Din verdele pădurii renasc mereu, izvor neînceput şi limpede.

 Picătură cu picătură, pană cu pană, gând cu gând, vis cu vis. Noapte de noapte.

vineri, 26 noiembrie 2010

Tărâmul de dincolo de timp

Se plimba cu bucurie şi o liniste binefăcătoare în suflet, pe o stradă pustie. Într-un loc uitat de vreme. Case mari cu garduri înalte, copaci desfrunziţi şi căpiţe. Paşii o duceau spre nicăieri. Drumul era în pantă, dar mai frumos decât orice alt drum pe care îl facuse până acum. Era frig, căzuse prima zăpadă, dar era fericită. Era atâta linişte că-şi putea auzi gândurile.
 Deodată, de după o poartă, apăru o bătrână îmbrăcată în straie negre, ce se sprijinea într-un baston. Zâmbea blând. Fata, fericită, îi dădu bineţe şi bătrâna îi răspunse cum nu se putea mai frumos: "Doamne ajută". Gândi atunci că seamănă cu Sfânta Vineri. Ar fi vrut să o strângă în braţe.
Câtă fericire aduce uneori o simplă vorbă, un simplu gest sau un zâmbet. Sunt oameni care trebuie puşi în loc de icoană.
Oameni peste care timpul nu trece. Oameni care îţi readuc speranţa şi gândul bun. Oameni.

miercuri, 24 noiembrie 2010

Fata-curcubeu

A fost acasă. Acum era liniștită. Îi era cald. Îi era bine. Simțea căldura Lui. Iubirea Lui. Calea îi fusese deschisă. La fiecare pas se întâmplau miracole. La fiecare gând se îndeplineau vise. Știa de-acum ce avea de făcut. El o iubea. Simțea cum curcubeul o învăluie. Cu ochii închiși se întorcea mereu acasă și aduna seva binefăcătoare. Discul solar o ajutase să vadă și să simtă mai mult decât o făcuse până acum. Sufletele de lumină îi arătau pe unde să meargă și îi străjuiau drumul. Porțile se deschideau în fața ei, frunzele dansau în calea ei, ploile îi curățau lacrimile, vântul îi pieptăna părul. 
Și peste toate El îi zâmbea. Descoperise numele sortitului pe piatra albă și semnul Iubirii lor infinite. Răspunsurile apăreau la fiecare gând, la fiecare pas. Sufletul îi era curcubeu. Cerul îi croise o rochie diafană ce i se lipea de suflet. Iubitul o învățase să țină curcubeul în palmă și sufletul lui strălucea lângă ea. O simțea lângă el în fiecare clipă. Se liniștise atunci când șarpele îndoielii dispăru de pe cerul lor. Înțelese că frica nu era pentru el. Curcubeul le era poarta spre Lumina. Vedea cu ochii închiși că Iubirea lor era eternă. Palmele le erau unite pe drumul Vieții. Luna și Soarele îi călăuzeau. Timpul nu mai era Timp. Spațiul nu mai era Spațiu. Erau una. Fata strălucea mai tare acum, știind că iubitul ei a înțeles. 
Un veac în urmă, fuseseră amândoi sub o cascadă care le curățase lacrimile de dor. Sub cascadă se țineau în brațe fără să spună nici un cuvânt. Obraz lângă obraz, lacrima ei contopită cu lacrima lui dispăreau sub apa purificatoare. Erau curați și străluceau. Lumina trecea prin apa de pe trupurile lor și îi transforma în cel mai frumos curcubeu ce se arătase vreodată.
De-acum distanța nu îi mai durea. Ea, deși singură, radia de Iubire. El, deși singur, strălucea complet ca o Lună plină.
Era suficient să închidă ochii. Erau sortiți unul altuia.

Pânza de păianjen

Petalele sufletului curat emană o lumină orbitoare. Întunericul uită să mai fie întuneric și își pierde puterea. Speranța se arată mai verde, mai mare și împunge pânza fricii până departe. Păianjenul, proiecția răului, dispare. Rămâne Lumina. Rămâne Iubirea.

Dumnezeu ne-a zâmbit

Dumnezeu ne-a zâmbit după ploaia care a spălat tot. Toate neliniștile și toate păcatele. Apa verticală, din cer în pământ, a curățat lumea.
Ploua cu șoapte stinse, ploua cu gemete.
 Cerul se unise cu pământul printr-o perdea de apă. Ușor, ușor picăturile au devenit mai puține, mai rare, până au dispărut. Pământul sorbea cu sete apa purificatoare.
Deodată cerul s-a luminat. Un arc de culori a apărut, apoi altul. Porți între lumi. Curcubeele împărțeau cerul în trei. Păreau că delimitează lumile paralele. Porțile dintre Rai și Iad. Lumină și Întuneric.
Nori roz și un soare incandescent la apus completau tabloul divin.
Se lăsa noaptea peste noi. Noaptea în care visele devin realitate. Și Dumnezeu ne zâmbea așa frumos...

Început de lume

                                                                                                          

Se lasă noaptea. Culorile toate se amestecă cu negrul. Totul devine umbră și părere.
Soarele, cu ultimile puteri încearcă să rupă zdrențele nopții, dar ea, dansând în jurul lui îl amețește și îl face să-și uite dorința. Coboară resemnat, știind totuși că va reveni mai strălucitor în zori, pentru un nou început de lume...                                       

Tot cerul pe umeri

Suntem copaci cu rădăcinile adânc înfipte în pământ și mâinile ridicate spre cer, implorând izbavire.
Ținem cerul pe umeri, copleșiți de greutăți și durere, dar privirea ne e ridicată și scrutătoare. Fragili și totuși atât de puternici. De-am ști cu toții că numai trecutul ne ajută să mergem mai departe...mândria că ne tragem din stejari seculari...
Puterea ne-o dă seva pe care o sorbim cu sete din Mama-Pământ. Din casa noastră. De acasă.

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Întrebări nerostite

Nopţile sunt prea lungi fără tine...
Coboară asfinţitul peste umeri, aripile mi se-nmoaie. La turn, noaptea târziu, se aude cântecul ce pune punct zilei.
Răspunde-mi dacă poţi, nu fii rău...
ai răbdare...sunt cea care întreabă:
Ţi-e bine? Ţi-e uşor? Îţi este greu?
şi nu aştept nicicând răspuns pe loc...
aşa mi-e felul, sunt cuminte, calmă şi am răbdare din belşug. Eu cea care-n zori împlânt fierul plugului în amarul răsăritului, sunt cuminte, nimeni nu aude din gura mea cascadele lacrimilor ude.
E prea devreme sau prea târziu?

Citesc

Citesc o carte și mă gândesc la tine la fiecare pagină dată...la fiecare cuvânt, la fiecare semn... mă gândesc la noi. Oare ce va fi? Oare ce ne așteaptă? Suntem noi cei care greșim? Să iubești nu poate fi greșit... Te iubesc... și sper să nu se termine niciodată! Ceva se schimbă în mine, poate e teamă, poate e răzbunare, poate e dorința de a trăi ce încă nu am trăit. Poate vreau să cred că încă mai pot iubi cu suflet curat și liber. Poate că am să regret după ziua asta sau poate o să înebunesc. Poate că am păcate care trebuie ispășite. Încerc să scriu ceva pentru tine...încerc să te caut în mine...ești tu ceea ce caut? Sunt eu ceea ce vrei? Ce va fi cu noi? Ce va fi cu dragostea noastră? Ce va fi? Teama mă macină surd și încet ca o moară veche, hodorogită. Teama mă îneacă... aș vrea să mă plâng, dar la cine?  Să plâng nu mai vreau... Citesc.

marți, 16 noiembrie 2010

Fratelui meu



Mai târziu, ei vor descoperi în noi
Ineditul, visul, plânsul, rana
Răspândită în neantul amintirilor
Celor adevăraţi nebuni, meschini şi răi
Eu, Tu vom fi mari şi ninşi, puri şi niciodată învinşi
Adevărul e că am iubit tot ce-i mai frumos şi bun.

Hai să ne uităm inăuntrul nostru
Apoi să privim la cei ce arată ca un monstru
Te uiti la ei...la noi...şi ce observi
Incă o mască alunecă uşor,
Efemerul e transformat într-o nebunie mută şi nervi
Goana noastră după adevar şi iubire
Arată ca o corabie veche pe val înspumat
Nu numai noi suntem aşa albaştri
Uni-s întruchipaţi goi, flămânzi sau nebuni. Atât.

Narcisa îngheţată



Din roua cerului senin, frumoasa dimineaţă ridică abur de azur deplin.
Mijloc de noiembrie şi totuşi zi de vară.
Suspin şi aduc ofrandă iubirii trecute ca şi vara asta.
O văd ca pe o narcisă, un soare în miniatură, ce acum tremură speriată de suflarea iernii ce va să vină.
Dupa atâtea nopţi de veghe lângă tine, de vis şi poezie, de muzici şi iubire, adun roua genelor în barbă.
Cum putem şterge ce-a fost?
Un sloi de gheaţă ne sfârtecă iubirea.
In zadar încerc să ridic şi eu un poem purificator lânga aburul dimineţii.

duminică, 14 noiembrie 2010

Lumi paralele

Visul e o prelungire a vieții, dorințele cele mai ascunse se transformă în realitate aici. Trăim și iubim, ne dorim, suferim, implorăm și dăruim.
În vis se întâmplă minuni. Nu sunt bariere, nu sunt limite. Putem să zburăm, avem aripi, putem călători la distanțe incredibile într-o singură clipă. Mergem pe apă, ne cățărăm pe cel mai înalt pisc fără niciun pic de efort. Avem aripi. Avem puteri neașteptate.
Visele frumoase ne fac mai frumoși, visele urâte ne fac mai puternici. Doar de noi depinde. Coșmarurile ne aduc în fața ochilor slăbiciunile și temerile. Alergăm nebunește urmăriți de ele, cădem în gol într-o prăpastie fără fund sau ne înecăm în cea mai neagră apă ce se poate. Puterea din interior ne salvează, credința și iubirea ne deschid aripile și ne aduc izbăvirea. În lupta din interior ne regăsim așa cum suntem. Suflet pur sau întinat. Uneori avem aripi, alteori suntem legați cu cele mai grele lanțuri. Ne înfruntăm fricile. Înfruntăm răul drepți și cu privirea de oțel. Zâmbetul neînfricat distruge orice umbră. Câteodată, știind că nu ne descurcăm singuri, ne rugăm, cerem ajutor. Șoptim cuvinte magice ce ne aduc ajutorul celor mai puternici și mai puri. Simțim atunci prin toți porii căldura și liniștea dată de ajutorul celor ce ne protejează, sufletele ce ne veghează și ne îndrumă pașii.
Visăm mereu, visăm uneori și cu ochii deschiși. Alegem. Înțelegem. Trăim. Mereu în lumi paralele.


miercuri, 10 noiembrie 2010

Şi a fost ...








Şi a fost şi ziua în care am luminat pentru mine şi pentru cei dragi. Ne-ntoarcem la asfalt de-acum...

duminică, 7 noiembrie 2010

Ploaia

Spre seară, ploaia se oprise vânătă deasupra oraşului şi începu. Venise din întunecimea trunchiurilor răşinoase şi avea în strălucirea boabelor ei miros de tămâie şi de tei. Prin ferestre, luminile îşi alungeau rotitor strălucirile şi tainice jocuri de curcubeu începură să se înmulţească. Parcă îmbrăcate în staniol, străzile creau o a doua lume a luminii, o descompunere lentă de culori, de la incandescenţă la întunecimea care nu mai lăsa să se descifreze nimic. Ploaia îmi aduce aminte că e răcoare afară, că rozele de pe garduri tremură întinse şi crinii îşi spală pentru ultima oară, poate, cămăşile albe. Luminile tremurau pe străzile de staniol şi ploaia ursuză mă făcea să străbat fără grijă drumul către ochii tăi luminaţi de gînduri frumoase. Debilă ploaia nu s-a oprit nici acum şi bălţile s-au lărgit şi înmulţite cercurile se îngrămădeau tremurătoare peste răsuflările lor reci. Aerul este curat ca o pânză de cânepă nouă, e înviorător ca un izvor rece de munte, sonor.

LOVE U ALL!



LORETALBASTRUNA
OVIDIULTIMUSCHETAR
VVALTERAZADRIANIMB
EUGENOROUARIPA
USIOANACUMEREU
ALINALTIMPICTATOT
LUMINASTRURMARE
LIBEROSTITUSUSOARE
iUBESCURAJULEGAMANT





sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Așteptare

Din înaltul bolţilor cresc cuvinte pentru tine.

Ploi de lumină, de cântec şi Iubire.
Ce dar de preţ să-ţi dăruiesc?
Să încercăm un leagăn să-ntrupăm
din vise curate şi albastre.
Un foc de raze îţi trimit,
sidef şi margean ca să-ţi răsune-n clinchet dimineaţa,
din somnul dulce să te trezească şi o nouă zi
fereastra să-ţi deschidă, cu tril de păsări ce se-nalţă
spre zări mai bune şi spre universul în care fiinţe mici suntem.
Vise albastre împletim. Cuvinte amestecate.
Dorul ne cântă tristeţile amare ce parcă le cautăm
in fiece clipă de pustiu...
Nu mi-e destul să ştiu că eşti lângă mine şi
că te vreau mereu...
Gheaţa urcă-n soare, rece, dură, strălucitoare şi-mi fereacă iubirea in suspin.
Păsări ţipă pe un ţărm de mare, iar eu, cutremurată de gânduri şi lacrimi
creez o altă mare...cu valuri mari de spume fumegânde...
Din inimă a rămas un cărbune de dor şi surghiun.
Caut o punte peste cărările de ape negre şi când ridic privirea spre cer,
văd păsări speriate ce din aripi parcă fac dreptate.
Mă pierd în valuri de furtună şi un foc se ridică din suspin, in alt suspin.

joi, 4 noiembrie 2010

Iubirea e tot.

Totul e iubire, iubirea e tot. Odată cu iubirea vine și înțelegerea. Odată cu înțelegerea vine și răbdarea. După care se oprește timpul. Și totul e Acum. Realitatea este prezentul. Iubirea dizolvă frica. Iubirea este o energie reală. Nu te poți teme de nimic atunci când simți iubire. Iubirea este tot, ea conține toate energiile. Atunci când iubești și nu ți-e frica, poți să ierți. Îi poți ierta pe ceilalți și te poți ierta pe tine. Odată cu iubirea și înțelegerea vine din perspectiva răbdării infinite. Nu există timp. Timpul e doar o iluzie. Iubirea înseamnă terapie !

Iubirea schimbă multe

Iubite, întinde-ţi mâinile şi lasă-ţi castanii ochilor să crească spre mine.
Cuvinte neîncăpătoare îmi topesc sfiala şi-mi fac pielea să miroasă a gutuie.
Răspândesc aroma prin casă.
Însemn această zi cu tristeţe şi cânt despre păsările sufletului.
Nu e greu să-mi înţelegi durerea...
Viaţa trece simţind Lumina şi gemând pentru Iubire.
Când păsări cu grele aripi îmi bântuie noaptea, poezia devine macabră ghilotină a sentimentelor.
Drumurile îmi taie noaptea în două şi îmi servesc la masă somn chinuit cu zeamă de melancolie.
Caut mereu zâmbete bune ca un scut împotriva deziluziilor.
Ploile de toamnă îmi dezacordează speranţele şi-mi departează pământurile.
Somnul aduce vise în cuib şi ţine ochiul treaz.
Mă cuprinde teama pierdutului Timp şi nevoia mă arde în piept. E o sferă fierbinte...
Fără să vreau, te invoc şi molatice gânduri le joc la ruleta sorţii.
Cine îmi poate fura jocul de gânduri în care am clădit Iubirea?
Ea ne ţine în cerc strâns şi ne săgetează cu raze de soare.
Desfă-ţi coaja de teamă şi ascultă ...lumina ne cheama.

luni, 1 noiembrie 2010

Alege calea



De vei veni în seara asta tristă, să-mi plângi pe umăr, te-oi mângâia cum am făcut mereu.
De vei simţi durerea din iubire, eu te-oi ierta, cum am făcut mereu.
De-atâta timp, am tot făcut mereu aşa ...şi n-a fost greu.
Ştiu...e târziu şi doare. Ne doare.
Va ninge cerul fulgi grei. Va bate vântul şi-i va sui spre zări.
Păsări negre zboară cu-nverşunare pe cerul nostru.
Ne vom linişti? Vom mai fi? Vom mai plăti?
Unde ne va duce drumul?
Va fi târziu?

Tristeţe




Păcat că oamenii sunt oameni. Mai bine păsări ar fi fost, să zboare înspre zări. Ar fi rămas aşa doar zarea şi visul promis.
Mereu am visat, dintotdeauna şi am să visez mereu. Pân-la sfârşit. Abia atunci ce rău îmi va părea...că n-am fost chiar eu. Cu adevărat.
Va deveni şi visul, steaua mea. Mă voi sui pe vis spre bolta mea, ce-mi va părea ghirlandă din flori albe.
Când bucăţi de carne vor cadea în urma câinilor ce latră mereu, pe drumul greu, va lumina chiar steaua mea.

Un om. Un câine


Orbecăind prin ceaţă, un om aproape îşi dădea duhul. Lăcrima si se tot împiedica de mantia sa, căutând iesirea din labirintul tenebros. N-avea ca ţel decât ieşirea, înotând greu prin mâlul vâscos. Dorinţa sa era să salveze măcar un os din cele ce-au rămas după Potop.
Avea cu el un câine ce lătra, schelălăia...parcă plângând pentru stăpân. Muşcând din mantie, el trăgea să-l scoată la mal. Încet. Din greu.
Un om. Un câine. Atât.