miercuri, 24 noiembrie 2010

Fata-curcubeu

A fost acasă. Acum era liniștită. Îi era cald. Îi era bine. Simțea căldura Lui. Iubirea Lui. Calea îi fusese deschisă. La fiecare pas se întâmplau miracole. La fiecare gând se îndeplineau vise. Știa de-acum ce avea de făcut. El o iubea. Simțea cum curcubeul o învăluie. Cu ochii închiși se întorcea mereu acasă și aduna seva binefăcătoare. Discul solar o ajutase să vadă și să simtă mai mult decât o făcuse până acum. Sufletele de lumină îi arătau pe unde să meargă și îi străjuiau drumul. Porțile se deschideau în fața ei, frunzele dansau în calea ei, ploile îi curățau lacrimile, vântul îi pieptăna părul. 
Și peste toate El îi zâmbea. Descoperise numele sortitului pe piatra albă și semnul Iubirii lor infinite. Răspunsurile apăreau la fiecare gând, la fiecare pas. Sufletul îi era curcubeu. Cerul îi croise o rochie diafană ce i se lipea de suflet. Iubitul o învățase să țină curcubeul în palmă și sufletul lui strălucea lângă ea. O simțea lângă el în fiecare clipă. Se liniștise atunci când șarpele îndoielii dispăru de pe cerul lor. Înțelese că frica nu era pentru el. Curcubeul le era poarta spre Lumina. Vedea cu ochii închiși că Iubirea lor era eternă. Palmele le erau unite pe drumul Vieții. Luna și Soarele îi călăuzeau. Timpul nu mai era Timp. Spațiul nu mai era Spațiu. Erau una. Fata strălucea mai tare acum, știind că iubitul ei a înțeles. 
Un veac în urmă, fuseseră amândoi sub o cascadă care le curățase lacrimile de dor. Sub cascadă se țineau în brațe fără să spună nici un cuvânt. Obraz lângă obraz, lacrima ei contopită cu lacrima lui dispăreau sub apa purificatoare. Erau curați și străluceau. Lumina trecea prin apa de pe trupurile lor și îi transforma în cel mai frumos curcubeu ce se arătase vreodată.
De-acum distanța nu îi mai durea. Ea, deși singură, radia de Iubire. El, deși singur, strălucea complet ca o Lună plină.
Era suficient să închidă ochii. Erau sortiți unul altuia.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu