vineri, 26 noiembrie 2010

Tărâmul de dincolo de timp

Se plimba cu bucurie şi o liniste binefăcătoare în suflet, pe o stradă pustie. Într-un loc uitat de vreme. Case mari cu garduri înalte, copaci desfrunziţi şi căpiţe. Paşii o duceau spre nicăieri. Drumul era în pantă, dar mai frumos decât orice alt drum pe care îl facuse până acum. Era frig, căzuse prima zăpadă, dar era fericită. Era atâta linişte că-şi putea auzi gândurile.
 Deodată, de după o poartă, apăru o bătrână îmbrăcată în straie negre, ce se sprijinea într-un baston. Zâmbea blând. Fata, fericită, îi dădu bineţe şi bătrâna îi răspunse cum nu se putea mai frumos: "Doamne ajută". Gândi atunci că seamănă cu Sfânta Vineri. Ar fi vrut să o strângă în braţe.
Câtă fericire aduce uneori o simplă vorbă, un simplu gest sau un zâmbet. Sunt oameni care trebuie puşi în loc de icoană.
Oameni peste care timpul nu trece. Oameni care îţi readuc speranţa şi gândul bun. Oameni.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu