miercuri, 22 decembrie 2010

Protest umil

Cum pot acești oameni să se prostitueze
cu ochii dilatați după putere,
ținându-se cu îndârjire prinși
de scaune tapițate-n stofe scumpe, grele.
Au fost înfiorați mereu de vise,
coșmarul l-au trăit cu capul greu
când creierul sensibil le plesnise
că nu vor fi ce au visat mereu.
Se frământau în dizidența lor,
forțați la domiciliu să gândească,
doar creierul mai avea rolul
puterea s-o atingă, să domnească.

Și a venit și clipa mult visată...
prea ostenită lumea de traiul ce-a avut.
Puhoaiele au năvălit în stradă,
icoanele lăudate le-au aruncat, le-au rupt,

strigau: "Să vină moartea, să vină dacă vrea!
A fost prea mult ce-am pătimit cu toții."
Dar nu știau că-n taină Crăciunul bun și-o stea
vor lumina în stradă prea tineri morții noștri.
Din umbrele cetății hrăniți și siguri, ei,
cei care astăzi ne tot zâmbesc cu tâlc,
atunci știind prea bine că le venise clipa
în primul râns s-ajungă, tiptil, cu pașii mâlc,
și-au pregătit cu grijă recuzita.
 Cu recuzita aleasă ca-n filme bune,
actori, paiațe, regizori, reflectoare,
o haină ponosită, pulovere și blugi
să vadă lumea bine, să creadă cât de mare
le-a fost lor chinul pe vremea rea, apusă,
la fel ca tuturor, acelor din popor.
 Că au mâncat la fel, salam cu pâine acră
și simțământul urii le-a dat și lor prilej
să clocotească în gâtlej, să ia câte-un topor.

De-aceea voi, dragi oameni, când astăzi vă-ntrebați
la atâtea luni de zile, de gânduri și venin,
de mai puteți să fiți cu aceștia frați
la vreo nevoie, vă năpădesc nemulțumiri și chin.
S-or aduna în vreme și alte socoteli,
s-or strânge gânduri negre, nedumeriri și haos,
dar morții ce-au devenit eroii noii vremi
s-or ridica-n picioare și vor păși în naos.
 Își vor întinde mâna spre tristul cimitir,
vor întreba de-i dreaptă soarta lor,
să nu le spuneți însă, ce știți și ce mai știm,
cât de ușor devii o coadă de topor.
V-ați îmbrăca și voi cu haine mai de soi,
ați lua și voi avionul să bateți Europa,
iar de zâmbit, vă rog, rămâne între noi,
e floare la ureche...
Nu mai citiți nici ziare, lăsați-le-n nevoi.
Cât sunt de multe, nici nu mai știi ce crezi,
rămânem cum vor ei, turma de oi
a unor ciobănași isteți și care
vor hotărî, se știe, când vor tăia o oaie,
să-ntindă câte o masă la marii musafiri.

Ograda-i plină bocnă, și sufletul se-nmoaie
când vezi ce bine zac frumoasele-amăgiri!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu