atunci rămâi, dar taci!
Îmi plimb trupul ca o trestie
prin liniştea odăii parfumate,
rochia îmi foşneşte încet şi tu
îmi mângâi aripile de nea
şi înveţi să zbori cu mine.
Încet coborâm
în limpedea fântână care cântă.
Nimic nu poate fi asemuit
cu clipa calmă de dragoste cuminte ce ne aprinde încet conturul.
Mă rup de zbor în braţele tale,
apoi mă înalţ spre zările senine.
Murmurăm din dragoste
să vină vântul suav
al timpurilor bune,
ne oprim apoi deodată,
fremătând ca iarba încolţită
în primăvară, foşnind a verde.
Ne strângem în braţe
cu teama de a nu ne pierde
ca păsările ce rup sârmele coliviei
năpustindu-se spre libertate,
pornind spre zări albastre,
de aer proaspăt.
Şi ne strângem în braţe
mai mult, mai tare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu