joi, 20 ianuarie 2011

Număr clipele

Am întrerupt tăcerea şi mi-am strigat pentru prima oară durerea. Am învăţat demult să plâng singură. Să nu mai pun întrebări. Să iert. Să improvizez împăcări. Să văd nopţile de veghe. Să-mi fac din linişte şi iubire reguli de viaţă. Să măsor fiecare clipă exact. Să încerc să repar, să acopăr golurile, să leg firele vieţii. Am învăţat să amestec culorile, să creez desene noi, umbre noi.
Amestec trecutul cu prezentul. Îmbrac prezentul cu rămăşiţele trecutului. Trăiesc o poveste din care încerc să-mi mai spun în fiecare zi frânturi. Închid ochii şi-mi văd viaţa ca pe o carte. Acum răsfoiesc paginile şi îmi amintesc. Recunosc fiecare detaliu. O ştiu pe dinafară. Imaginile se perindă prin faţa ochilor ca secvenţele unui film pe care nu l-am mai montat niciodată. Îmi explorez spaţiul inundat de culoare. Cea mai mare suprafaţă e violetă. Urmează apoi albastrul şi roşul. Lacrimi pierdute, iubiri neînţelese sau iubire statornică, vise împlinite sau neîmplinite, uitări, amintiri înlănţuite cu grijă, veselie, îndrăzneală, râsete. Totul se revoltă în mine. Idei ce se învârt în jurul meu ca nişte păsări de pradă într-un decor dramatic. Şi viaţa curge ca o apă, fără oprire, fără  întoarcere.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu