vineri, 21 ianuarie 2011

Vis de iubire




Nici nu credeam că odată vei veni...
Ca şi alţi oameni aşteptam iar primăvara. Ca şi alţii voiam să renasc într-o poiană, pe un munte. Visam o pasăre într-un crâng de flori, cutremurată de sete şi de dor. Din cer cădeau lung ploi de luminiţe şi de flori. Dar ai venit fără ca nimeni să te cheme şi eu, vrăjită de dumnezeiasca lumină ce cădea după un veac încărcat de amare lacrimi şi dureri, stăteam nemăsurată de timp şi spaţiu. Doar vis şi visare. Dragostea mă ardea cu jar trandafiriu. Aşteptam îmbrăţişările aduse de vântul din asfinţit, parfumat. E prea frumos şi nu-i adevărat, gândeam când ţi-am atins privirea...În adâncime suna orga iubirii noastre şi din ea ţâşneau puzderii de flori la care ierburile verzi se adunau şi se înclinau pe-a vântului mătasă fină. Se-nşiruiau drept lemnele pădurii ca nişte prelungiri ale cântecului din adânc. Pe sub pământ treceau râuri de muzică şi o mare de parfumuri în nări mi se ridicau. Căutam o potecă, voiam să îmi apară albă şi eu să fiu îmbrăcată cu o rochie împletită din ghirande de flori. Am găsit-o şerpuind subţire, fluturată de muzica stelelor. Pământul îşi ardea marginile în jurul nostru şi ne încălzea la flăcările lui. Ascultam cum sună greierii spărgând liniştea albă şi încremenită. Mi-era inima ca o lumină, mi-era sufletul plin căci ploua de sus necontenit cu iubire. Aerul răsuna adânc şi cîntecul era ca o lacrimă ce cădea pe faţă, restul lacrimilor, doar ploaia...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu