joi, 24 februarie 2011

Tangent cu realitatea

A ieşit din cameră. Se certase uluitor cu cineva. Cineva care nu ştia ce înseamnă considerarea prietenului sau a celui de lângă tine, respectul faţă de om şi faţă de năzuinţele sale. I se făcea o scârbă deosebită când avea de-a face cu asemenea oameni, ca atunci când îţi bagi două degete pe gât. Poate să ningă frumos dincolo de ferestre, dincolo de perdelele transparente, greutatea cuvintelor unui astfel de om rămâne la fel de expresivă. E bine să te fereşti în viaţă de astfel de oameni. Ei îţi pot face cel mai mare rău. Şi asta pentru că nu gândesc. Un om care a învăţat ceva din viaţă, a simţit pe pielea sa o palmă a sorţii, n-are dreptul să se răzbune pe nimeni, n-are dreptul să se joace cu cuvintele, cu demnitatea celui de lângă el. Dacă ar renunţa la demnitate l-ar lua de gât, de guler, de mâneca hainei şi l-ar vârî într-o hazna ca să-şi trăiască viaţa în continuare acolo unde merită. Ar face asta cu sadicitatea legilor marilor triburi, cu instinct de animal. Dar ştia că e mai bine să se ferească de asemenea oameni. Dacă se poate să le arate doar cât de mici sunt, să le trântească o oglindă cât de mare şi reală în faţă. Nu îi părea rău de clipele pierdute alături de el. O mai făcuse şi cu alţii sperând că dacă le spune cuvinte frumoase, dacă le împrumută nebuniile entuziaste, vor merge împreună în zborurile beţiei ireversibil. Dar de fiecare dată rămânea puţin mai gol, cu câteva pachete de cuvinte frumoase în minus, cu coroana de nervi aprinşi pe frunte. Îi ardea fruntea şi ochii îl usturau, aproape lăcrimând. Era oribil să-ţi fie sortit să împarţi cu astfel de oameni aerul de peste noapte din aceeaşi încăpere. Ar fi preferat să stea atârnat de grumazul unui viţel, într-un grajd, îngropaţi amândoi în fân şi să-i  respire aburul umed. S-ar fi simţit grozav aşa. Dar aşa o fiinţă, mai jos ca un animal, lipsit de orice fel de sensibilitate, care scoate tot răul din interior şi-l întinde atunci când e vreme bună, soare, pe frânghia-i din jur ca rufele la uscat ca să i se poată admira cât mai bine atuurile false şi deplorabile, nu merita nimic. Nici măcar atenţie.
Ieşise din cameră cu fruntea arzând şi usturimea în ochi. Celălalt rămăsese în urma lui cu ochii în care adunase toată răutatea posibilă şi imposibilă. O luă de-a lungul străzii, cu mâinile în buzunare şi gulerul ridicat. Trăia pentru a nu stiu câta oară sentimentul pe care nu voia să-l descrie niciodată, singurătatea. Cu cât era mai singur cu atât creşteau şi se înmulţeau dreptunghiurile ferestrelor luminate, adunându-se în jurul său. Puţin mai pe dreapta, între două blocuri mari şi vechi, destul de întins şi presărat cu pomi era un părculeţ unde altădată erau grozav de mulţi copii. Acum era târziu şi se făcea din ce în ce mai frig. Salcâmii bătrâni creşteau imediat de lângă rădăcina blocurilor vechi, de-o parte şi de alta. Acum uscaţi, îşi aveau crengile întortochiate, bandajate cu fâşii albe de zăpadă care peste zi fusese umedă şi acum îngheţase, devenind sticloasă.
"Dacă poţi, fereşte-te de oamenii proşti, fiindcă ei sunt răi şi ce e mai grav e că nici nu ştiu că-ţi pot face rău !" îi spunea bazinul rotund din mijlocul părculeţului. Era un bazin scund şi larg, amenajat cu pietricele cenuşii. Lângă bazin era un călăreţ de aramă pe ai cărui umeri sclipea zăpada îngheţată. Se aşeză aproape de el,  pe o bancă îmbrăcată în alb, cu mâinile în buzunare şi gulerul ridicat. Clădirile vechi care cuprindeau cu lungimea lor laturile părculeţului îşi stingeau încet dreptunghiurile ferestrelor şi mai rămânea să vină lumină de pe stradă, unde din când în când trecea câte o maşină. Bătea uşor vântul şi călăreţul parcă se răsucea cu calul nechezând, ducându-şi privirea de la el la stradă şi înapoi.
"Dacă poţi fereşte-te de oamenii proşti pentru că sunt răi" îi spunea călăreţul privindu-l pe sub pleoapele scrutătoare.
Se injectau în el de peste tot aceleaşi cuvinte şi parcă ar fi luat locul călăreţului de aramă pentru bătălia cu proşti. Dar era târziu...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu