Din rouă de scântei multicolore ridic ușor iar brațele-n lumină. Natura reînvie, florile-s pasteluri și a mai rămas din anotimp parcă o nălucă. Se-aleargă frunzele-n cărare, petale diafane dansează în vânt și fumul e țesut la coșurile caselor pentru ultima oară. Un vânt subțire se întețește și răsfiră aceste raze de soare blând, încă neputincios. E cerul ca de oțel, înalt și greu și frunzele se apleacă pe o parte. Lumină împărțită în culoare. Dar ce ai înțeles tu din umbra mea care se clătina prin vânt spre rădăcina copacilor înfloriți, amăgiți de o firavă rază de soare? Conturul trupului tău străbătut de păsări speriate se multiplică sub pleoapele mele arzând. Vâlvătaia lor e ca o limbă de foc continuu ce se întețește. Părul mi-e o pădure tânără foșnitoare, prelungită în noaptea durerilor. Atât - sub pleoape focul și pădurea arzând ca o explozie de stele albe. Un drum în pustiul oftărilor târzii spre somnul tăcut al brațelor tale.
Oftez și stele ard. Jos. Și sus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu