sâmbătă, 11 iunie 2011

Despre scris

Poeții noștri mari au lăsat în urma lor pârtii de o importanță deosebită pentru spiritualitatea românească. Din păcate au murit de tineri pentru că nu s-au îngrijit de sănătate. Nu este suficient să fie plătiți cu o indemnizație derizorie, dar nici îmbuibați cu de toate pentru că așa gonesc spiritul de poet care trebuie să sălășuiască într-un corp sănătos, hrănit corect. Un poet trebuie să fie frumos din toate punctele de vedere. Moda cu boemismul nu e valabilă într-o viață de creator din zilele noastre. Poetul trebuie să fie un exemplu, atât pe planul fizic cât și pe cel spiritual, pentru că în el sălășuiesc sclipirea ideii și ideea sclipirii. Trebuie să scrie poezie, aceasta fiind chemarea lui și obligația față de sine. Cel uns cu acest har al cuvântului, chiar fiind stea de primă mărime, nu are dreptul să uite de unde a plecat, trebuie să se raporteze mereu la origini, în orice ceas, fără preget. Numai așa se poate asculta vibrația glasului, unica sursă a versului. Și apoi în aceste vremuri, început de veac pe care îl trăim, presiunea științei, schimbările ce se produc în muzică, această extraordinară artă care nu s-a dezmințit niciodată în privința prefacerilor, trebuie ca poezia să-i urmeze exemplul. Oamenii sunt departe de câmpul magnetic creat de poezie, chiar dacă cu toată bunăvoința încearcă să înțeleagă poezia sau ceva din ea. Raportul de multe ori nu se poate realiza și nu din vina lor ci de cele mai multe ori din vina celui ce scrie. Nu se poate generaliza, din fericire. Nu toți scriu o poezie ermetică. Încă mai sunt din cei ce folosesc cuvinte cu calități de expresie și imagine deosebite. Sunt și eu pentru o poezie pe care să o înțeleagă cea mai mare parte din cititori. Trebuie să înțeleagă mesajul toți cei ce vin cu inima curată la întâlnirea cu poezia. Poezia este esența lucrurilor, a ideii cuprinse de raportul dintre ele, suflet și inteligență. E o luptă strânsă cu nepăsarea. O competiție. Poezia poate cuprinde totul, lucruri și ființe, cutremure și dragoste, ignoranță și luptă, euforie și tristețe, ploi de primăvară și ninsoarea liniștită a munților. Absolut totul. Poezia se poate scrie oricând în timpul zilei, pentru unii există momente prielnice, pentru alții trebuie să treacă ani de zile în afara sferei creației. La un moment vine inspirația, așa cum vin trenurile în gară. Singura condiție e să existe dragoste pentru tot. Unii sunt mistuiți de doruri și le etalează, alții muncesc cu asiduitate la niște versuri de esență populară, încărcate cu o naivitate copleșitoare. Unii își țin poeziile închise într-un sertar mirosind a tutun și a creioane, alții le țin în suflet până când reușesc să le pună pe hârtie. Unii cuprind toată poezia vieții și la final ne inoculează fluidul ei astâmpărându-ne dorul cunoașterii. Cuvântul are puterea de a întări un legământ de sânge, e o sudură interioară a două suflete. Poezia e o descriere amănunțită a stărilor, o eventuală curățenie sufletească.

Sunt atâția oameni care se ocupă cu scrisul și au aceleași condiții de lucru. Sunt atâția prieteni de aceeași factură. Simt o strângere de inimă pentru această nedreptate. Nu încearcă decât să-și realizeze visele. Simt o chemare și vreau să scriu în continuare cât pot de mult. Bucuria îmi umple inima. Paralel trebuie să citesc în limita timpului pe care îl am la dispoziție - liber.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu