Copacii îndoiți de ploi prea multe gem, se zbat de plecările primăverii și scoarța lor udă, de mușchi tapițat, aburite priviri își întoarce în timp. Lunecoase pământuri se clatină când o singură clipă te oprești ascultând, în scurtul spațiu ce atârnă între ploi,copacii i-auzi îndoiți de nevoi, rugi depănând. Cerurile desfăcutu-s-au aproape urlând din ermetica strângere a carapacelor apei, iar seara violetă s-a oprit peste câmp, odihnindu-și pe iarbă ochiul rotund și umerii goi ca de lapte. Par umbre toate în jur, în grâul verde, pur, pe care-n tremurare mărgele-ncet coboară. Nervurile pe-un foșnet în taină se dilată și-ngălbenite flori de câmp sfredelesc aerul tare ca un șurub ce fusese cioplit în ploaia lungă de liniști în creștere. Inundă vegetația rostogolite sfere pe-a norilor pâraie de parcă din pământuri vor răsări noi ere, ale apelor întinse și ale tremurării bucatelor din glii. Neîntrerupt cântând, lumina pășește tăcută, sfântă, acum când seara s-a oprit să-și spele-n iarba udă picioarele ei zvelte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu