Vibrația continuă dintre noi nu o putem defini, nu știm cum să ne purtăm noi cu noi înșine. Ucidem tot ce avem mai bun și rămânem sterpi, bătuți de ploi și vânturi reci, înglodați în datorii față de noi și alții, speriați de ziua de mâine și de cea de ieri, cu priviri stinse și inexpresivi. Ne alungăm unii pe ceilalți, ne alungăm dar ne-am chema, îi respingem pe cei dragi și lovim în cei apropiați, disperați, într-o formă mai mult sau mai puțin înțeleasă. Risipim din noi fără să știm ce ar trebui să păstrăm și ne irosim ani întregi, obosiți și stingheri. De ce? Suntem așa cum ne-a sortit Creatorul - sacrii prin forța și tragicul lucrurilor. Și pentru ca paharul să fie plin, ba chiar să se reverse puțin, în momentul când întâlnim în sfârșit Iubirea, iubirea în formă pură și rară, cea care ne poate înălța și împăca cu tot și toate, trecem nepăsători în încrâncenarea noastră și o lăsăm cu mâna întinsă...
De ce când risipim atâta iubire peste tot și prin tot, nu zărim sau nu vrem să auzim frântura de cântec, visul de o clipă care ne-ar putea salva, ce ne-ar putea ferici, surâsul care ne-ar putea lumina?
Avem atâta nevoie unii de alții, atâta energie, atâta forță în priviri, atâta tandrețe ce zace în noi...
Fericiți cei care nu știu ce este durerea, fericiți cei care n-au plâns niciodată, fericiți cei care au căutat iubirea și au găsit-o.
Există ei oare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu