joi, 15 decembrie 2011

Cucerind furtuni

Și timpul se scurge fără oprire, fără odihnă spre poartă... Suntem singuri în mulțimea de oameni și culori ce ne distrag atenția de la cele de făcut. Flăcările s-au aprins și n-avem voie să le pierdem din priviri. Cu forțe supraomenești luptăm cu praful ce ne rănește, cu ceața ce ne ascunde, cu durerile ce ne apasă. Farul încă e departe, departe în apropierea sa de inimi. Ne luptăm cu valurile de ceață ce ne depărtează de noi, de toți, cu frigul ce pătrunde în oase. Lame de cuțite, vârfuri de săgeți otrăvite ne străpung și cu greu ne mai păstrăm rădăcinile. Sunt stânci ce ne rănesc tălpile și-n care cu credință și îndârjire ne-mplântăm. Și plâng sufletele pentru timpul ce se scurge, și pentru furtunile ce vor veni. Și inimile strigă pentru ce se va întâmpla și pentru ce a fost scris demult. Ridicăm palmele spre cer, îmbrățișând vântul ce-aduce schimbarea. Cât doare viitorul din trecut și-apasă fericirea cu dureri! Sunt vremuri grele și vor fi mai grele! Și timpul se scurge fără oprire, și clipele se-mpart... E-un azi în care mai păstrăm tăcere, pentru că lumea ce nu-i liniștită, doarme. E-aproape ziua când sângele va striga. E un pas până la poartă. Vom cuceri furtuni din suflete cu lumină. Sunt corăbii ce așteaptă îndrumarea. Sunt valuri mari de ape, sunt nori grei ce se adună. Sunt faruri ce aprind lumini spre cei ce nu mai văd. Sunt flăcări ce urcă spre cer și-apoi coboară-n fulger, un fulger care împrăștie suflete și-alege apa de nisip. Și curge nisipul, tot curge de parcă s-ar grăbi spre final... Din foc, nisip și apă apar cioburi de stele. Și ele vor înrăma poarta, iar vântul o va lustrui spre strălucire. Vin bărci din lemn vechi, vin altele mai noi văzînd sclipirea. Vor cuceri furtuni, vor învinge uragane ca să ajungă la țărm. Vietăți ciudate vor întâlni pe ape, păsări uriașe le vor acoperi constelațiile ce altădată îi ghidau. Mâl greoi vor scoate din ele ca să mai poată pluti, mâl ce va încerca să le înghită. Și timpul va tot curge fără oprire... Dangăt de clopot vechi va răsuna abătându-le de la drumul bun în noaptea neagră. Apa va arde ca să le arate malul, vântul va bate în pânzele ude de-atâtea lacrimi și neputință. Atunci vor învăța să vadă, chiar dacă ochii sunt închiși. Vor învăța s-audă glasul apei și strigătele focului, șoaptele vântului și chemarea pământului. Doar cucerind furtuni...chiar dacă timpul curge fără oprire, fără întoarcere...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu