Miezul vieții

Am ridicat o cupă în sănătatea
celor ce au plâns, au ars,
s-au stins în nopțile fără hotar.
Am ridicat o cupă în cinstea celor unși
cu mierea și untelemnul iubirii dintâi.
De e iubire, totul e!
Acesta-i miezul vieții...
în pragul deslușirii clipa-i fum...
Oprește-te și șezi, ridică ochii!
Vrei azi mai mult? Nu e de ajuns?
Azi poate-s vânt, răcoarea din livezi
și cu lumina lunii eu m-am uns
să pot s-o iau spre capătul
potecilor din munți, spre zorii puri.
Ce-i vremea?
O bătaie de sânge tânăr azi, iar mâine...
înțelepciunea pură,
un cerb care trosnește crengi de brazi
și ciutele-amețite le adună.
Azi te ridici, mâine o să cobori,
curate-ți sunt privirile și gesturile largi,
dar la final vei aștepta pe malul râului de dor
o șansă de plutire, zboruri dragi.
Căzând lumina la apus, prin noapte,
ea se înalță-n zori spre susul sus...

Și-n mare un val de moare, altul se ridică.
E semn că suntem trecători,
când unul naște, știu c-o să și mor,
dar nu e încă un motiv de frică.
Să înfruntăm destinul dacă-i dur
pe boltă noaptea-s stele, ziua sori
un astru bun, puternic, pur
ce aprinde veșnic sămânța de iubire-n noi.
Acesta-i miezul vieții! Vrei mai mult?