vineri, 27 ianuarie 2012

Roua ochilor

Stau în casă topită de nesomn și gânduri. Mă cuprinde un frig dușman ce-n suflet mi s-a ascuns de mult și mă întreb de ce nimic nu mai este ca la început. Singurătatea, azi, mă doare parcă și mai mult, am strâns dureri în timp fără a mă plânge și amintiri am adunat de peste tot. Acopăr în piept un dor, ca pentru ultima oară, și nu-i de loc ușor. Și ploile neîncetat îmi bat la geam, iar camera mi se pare o colivie strâmtă. Lângă gratii şi uşi închise stau gândurile ucise în taina nopții. Pământul tot e îmbibat de ploaie ca şi sufletul. În umezeala lor, trotuarele au preluat imagini din prezent, și-mi oglindesc în ele pasul foşnitor, ca o creangă pe care miresme se leagănă greu. Merg pe poteci de suflet, cuprins de cleşti de fier şi fără de apărare în timp, fără de şanse, amorţit de frig şi frică, primejdioase ca o boală ce pătrunde în artere. Duc iar lacrimile înapoi la izvor, îngreunată de dor, împreună cu suspinul inimii. Rănile-mi sângerează şi fiecare clipă se scurge ca un izvor de suferinţă, iar stropii de rouă ai ochilor umezesc singurătatea. Suferinţe nevindecate ca niște cerneluri tămâioase. Mai prind în aripi setoase nemărginirea zilei și sper să se arate încet, ca o pasăre suavă, conturul tău. Și tu-mi apari târziu, cu lumina în ochi şi acelaşi dor care arde, cu braţele tremurătoare ca de fluture rănit. Teamă ai simțit în suflet și gânduri ai cutreierat ca să le alinți, dar n-ai mai vrut să stai pe loc și ai trezit păsările ce ne chemau cu țipete de încercare. Frumoasa clipă mă urmărea încet până m-am risipit în aerul călduț. Mi-a mai rămas doar ceasul cu nisip logodit cu timpul, timpul ce ne înconjoară și totuși e atât de puțin... Cine mai întreabă de noi? Cine mai ştie de noi? Torn restul de cucută în cupa de amar a destinului... M-ascund de ploi, dar știu că nu pot sta în calea sorții, m-ascund de ură și de neiubire, căci mi-e teamă că visele trec, deși rănile se-nchid până la urmă. Întunericul doare și simt în adâncuri arsura de parcă s-ar prăvăli peste mine focul cerului. În noapte umbrele se-aseamănă, mi-e frică, dar încă mai sper că lacrimile toate vor fi cândva nemuritoare stele. Roua ochilor și ruga-mi mai stau la căpătâi... Din ele ți-am făcut drumul spre mine și te aștept chemându-te din celelalte vieți . Sădesc mereu speranțe în suflet ca pe niște roze ce le voi oferi în dar iubirii. Mi-e dor, te văd cu ochii minții și te îmbrățisez plângând, apoi, te-adorm în gândurile mele și din smoala nopții se ivesc deasupra mari stele ce strălucesc. Rămâne doar să fi și tu cu mine... De vrei să știi cine sunt, privește cu o viață înapoi. Sunt prima cărămidă din zidul singurătății mele. Vei ști că fiecare clipă de căutare este o clipă de regăsire.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu