Prizonier al poveștii

Cerneala îmi acoperă hârtia albă, întunecând-o. Mă întreb mereu cine e cel ce-o varsă. Nu-l văd, căci stă ascuns în întuneric. Îi aud doar râsul, încerc să îl găsesc, dar mă trezesc rătăcind prin noapte. Întreb vântul și strig Lunii, degeaba... E o suferință dulce-amară, tare-aș fi vrut să pot termina povestea acum. Dar el e împotriva mea. Îmi zgârie timpanul râsul său și îmi amestecă gândurile. Sunt singur în luptă, însă tot simt emoțiile mulțimii în fața vieții, fantezii reflectate în oglinzi ce sparg pereții viselor. Hârtia devine întuneric și sufletul alunecă departe...