Nod gordian

Târziu, în noapte, desfac nodurile încâlcite ale potecilor.
Sunt tot eu, aceea ce demult, pășeam desculță, îmbrăcată în cămașa de osândă, zâmbind amar.
Și tot mai singură, cu fruntea brăzdată de amare-întrebări, mă sprijineam doar de zborul alb al pescărușului, lăsat mult în urmă.
Cine plângea în noaptea târzie?
Mă acopeream cu speranțe deșarte, oare?

Un sfredel incandescent îmi perforează surzenia
în care m-am cufundat încetul cu încetul.

Viața însă, și-a văzut de treaba ei mai departe -
să întind doar mâna și aș simți că nu mai sunt străinul ce-l vedeți zilnic,
fără nume, trecând pe lângă voi,
tăcut, ca o piatră căzută din necunoscut...
să întind doar mâna și v-aș atinge... numai să vreau...

Mă oprește însă, sfredelul ce emană un miros de incendiu final.

Trebuie să-mi continui tăcerea...
Și nici nu pot să fiu uimită când văd
c-ați împrumutat-o și voi și vă continuați viața
așa cum o-nțelegeți, înainte.
Să nu încercați să schimbați sensul atât de normal al lucrurilor
și dacă pe parcurs o să mă fac nevazută, nici măcar să nu vă opriți.
În locul meu, își va continua plutirea alb-trandafiriul zbor de pescăruș,
pasărea albă, mare de care mă țineam agățată o vreme, cu încăpățânare.
Durerea perpetuă, insistența ce m-a obosit,
m-a facut să-mi desprind mâinile, plonjând în uitare și în noapte.

Rătăcesc necunoscută, înverșunată și acum,
înghițind amarele ceasuri ochii-mi înalț,
poate acolo o să fie acel loc pe care-l caut de-o viață.
Colțurile străzilor mă rănesc adânc, dar nu mă opresc din mers...

N-am să mă opresc decât atunci când pescărușul va țipa.